Ispr[vile lui P[cal[Dar deodatã ce-i abate? Din sicriu se-nalþã drept.
ªi cu glas, cât poate, strigã: – Morþilor! sãriþi cu toþii,
ªi veniþi! cãci în lãcaºul Domnului intrat-au hoþii!
Iar Tândalã din ungherul unde sta ascuns de fricã,
Auzind aceste vorbe, hop! ºi dânsul, se ridicã,
Umflã iute-n braþe scânduri, cozi de prapore-nvechite.
Cârji ce se gãseau acolo dupã uºã-ngrãmãdite;
ªi trântindu-le pe toate, zdranga! la pãmânt din greu,
Strigã cât îl þine gura: – Viu, bre! Sunt pe-aci ºi eu!
Hoþii, sãgetaþi atuncea d-un fior prin piept, lãsarã
Acoló ºi bani, ºi totul – ºi-au þâºnit pe uºã-afarã!
.....................
Iarã cei doi fraþi de cruce, când la urmã se trezesc
¤n bisericã doar singuri: stau o clipã, se privesc.
Dup-aceea-i umflã râsul pe-amândoi:
- Ce, mãi Pãcalã?
Vasãzicã, nu muriseºi! Viu erai!? - Cum vezi, Tândalã!
Dar tu? chiar la þanc aicea, cum, de unde mi-ai picat? - Eu? neavând leþcaie-n pungã, sã te caut am plecat,
Cum ne fuse, ºtii tu, vorba, pentru cele cinci parale,
Sã mi le plãteºti! Când colo, cã eºti mort aflai în cale.
Alergai grãbit... ºi lacrãmi am vãrsat pe-al tãu sicriu.
Cã-i o glumã de-ale tale, d-unde se putea sã ºtiu?
Pân’ nu-þi auzii cuvântul!
Dar pe când ei doi vorbeau
Cam aºa nãuntru, hoþii, pe afarã, ce fãceau?
Dup-o fuguliþã bunã, se opriserã deodatã;
Se putea sã pãrãseascã o comoar-aºa bogatã?
Hotãrârã a se-ntoarce unul înapoi din drum
La bisericã... sã vadã ce mai e pe-acolo, cum?