Ispr[vile lui P[cal[Noaptea unde te apucã, mâna cãpãtâi sã-þi pui
ªi sã dormi, pân’ te deºteaptã soarele de dimineaþã.
Dup-un timp, te saturi însã ºi de-acest fel de viaþã.
ªi din zi în zi – p-al vieþii plai cu flori ce râd la soare –
Simþi cã tot mai greu þi-e drumul, fãr-o soaþã iubitoare.
Ce sã-i faci? Aºa-i – pesemne – scris în pravila cereascã.
Nu-i fãcut pe lume omul singur traiul sã-ºi trãiascã!
Astfel ajunsese-n urmã ºi Pãcalã! Nicãirea
¤i pãrea cã nu mai poate sã-ºi gãseascã mulþumirea.
O ducea ºi zi ºi noapte, sãrãcuþu,-ntr-un oftat,
¤i venise, pasãmite, ºi lui vremea de-nsurat;
Sã te-nsori? Din gurã lesne-i vorba asta de grãit;
Lucrul însã, Doamne, greu e de adus la bun sfârºit!
Dac-ai ºti, – când vii ca mire de l-altar spre vatra ta,
Cã-n locaºu-þi, cu mireasa, fericirea va intra,
Ce-ai mai zice? Dar se poate amãgiri sã ai, cam mari,
Sã-þi aduci pe dracu-n casã, cu ospãþ, cu lãutari;
ªi sã nu-l poþi da pe uºã, nici cu arhierei, afarã.
Cum sã faci, ca mai la urmã rãu sã n-ai de ce sã-þi parã?
Eºti sãrac ºi iei sãracã? Amãrât îþi este traiul;
Grijile se þin de capu-þi, cum de oi se þine scaiul.
Iei bogatã? Intri slugã. Foc þi-e prânzul, foc þi-e cina.
¤n locaºul tãu cânta-va nu cocoºul, ci gãina.
Iei urâtã? Þi-e urâtã! Ia frumoasã, ca sã-þi placã!
Dar atunci... plãcere oare numai þie o sã-þi facã?
Le ºtia el astea toate! ¤nsã: – Ce-o da Dumnezeu!
„Rãu cu rãu“, gândea-ntru sine, „dar mai rãu e fãr’ de rãu“.
ªi colo, prin cârneleagã, ºi-a vãzut cu ochii visul;
¤ºi avea-ntr-un sat: soþia, casa lui, cu tot dichisul.