Şi, n-aş putea să jur, dar cred că am ajuns la un moment
dat chiar la Petromidia unde un grup de domni turci de la firma
Akmaya jucau alba-neagra cu Radu Vasile, Radu Sârbu, Radu
Berceanu, Radu Mamii şi Radu-mă-Cheamă... Ai noştri erau
cam pârjoliţi de soarele tranziţiei, însă jucau puternic susţinuţi
frenetic de galeriile de la Comtim Timişoara şi Tepro Iaşi.
Puţin mai la o parte, Bill Clinton trăgea la o poartă apărată
legitim şi necesar de domnul Emil Constantinescu sub privirile
materne ale doamnelor Zoe Peter şi Madeleine Albright. Şi am
fi mai stat acolo, însă Şvarţeneger-Ion-Ronaldo a zis că vrea
afară, doleanţă care suna în vocea lui mai ameninţător decât o
guvernamentală ordonanţă de urgenţă. In limbajul nostru de
familie impus de soacră-mea – o ardeleancă vânjoasă,
conservatoare şi cu accent maghiar în grai – „afară” înseamnă
veceu. I-am explicat şoferului situaţia, iar el a zis foarte bine
dispus: „nici o problemă”, şi a făcut o plecare de pe loc încât
Mika Hakkinen cu McLaren şi Michael Schumacher cu Ferrari
cu tot ar fi rămas căpiaţi. Am traversat Constanţa spre Agigea,
după cum am aflat mai târziu, şoferul a oprit lângă nişte
boscheţi şi i-a zis puştiului:
- Aici.
- Pot să cobor şi eu puţin? a întrebat nevastă-mea cu
timiditate şi cu mutră de fecioară violată. - Vai de mine, domniţă! Poftiţi-poftiţi, a îndemnat-o
şoferul începând să fluiere ceva între geamparale şi-o horă
maramureşană.
După nici un minut, de după tufa de boscheţi am auzit
ţipetele disperate ale Claustrinei învârstate cu un hohot gros de
râs şi cuvintele liniştitoare:
- Noa, şăzi fain, domnucă şi fă-ţi treaba că noi am mai
văzt de-aestea, nu-i nici un bai doară... Zâua bună, dragă...