- Şi, ce propui, iubito?
- Mai întrebi? Tu nu crezi că avem obligaţia morală să
intervenim?
Observ cu plăcere că nevastă-mea, după noaptea petrecută
în holul gării, la pieptul tatuatului, s-a transformat mult, a
devenit mai înţeleaptă, vorbeşte mai coerent...
- De acord, dar l-am adus pe Şvarţeneger-Ion-Ronaldo să
doarmă o noapte în gara din Constanţa şi îl ducem înapoi? m-am
impacientat. - Nu, dragul meu, m-a liniştit Claustrina. Ca de obicei, tu
complici lucrurile. Vei merge doar tu, fiindcă TU eşti bărbat în
casa asta, că dacă ar fi trăit tătuca...
Ferească Dumnezeu!, am gândit făcându-mi cruce.
Tătuca, adică socru-mi-o, venea acasă beat-mort, îi zicea
soacră-mii să-l trezească la şase dimineaţa şi se culca în şanţul
dintre gard şi uliţă.
Dar, fiindcă ştiu că orice act de nesupunere o transformă
pe Claustrina în tornadă californiană, am zis:
- Bine, iubito, plec dimineaţă.
- Vin şi eu! Vin şi eu!, a sărit Şvarţeneger-Ion-Ronaldo.
Vreau să văd ieduţiiiii...
Cu mare mâhnire, încă o dată mi-am dat seama că acest
copil, din punct de vedere mental, îi moşteneşte cu cinste, atât
pe socrii cât şi pe Claustrina.
Când am ajuns în staţiunea Neptun şi am văzut hotelul
„Floricica”, am simţit mâna lui Dumnezeu mângâindu-mi
scăfârlia. Am prins-o pe Claustrina de umeri, am strâns-o cu
drag la piept şi am sărutat-o cam unde bănuiam că se afla
numele Tatălui ceresc, gest apreciat de ea prin cuvintele:
- Ce ai, mă, eşti bolând? Ne vede lumea că ne dăm în
spectacol fără sobor de preoţi...