Mirinda dragostea mea
Să fie clar: n-am iubit-o niciodată pe Mirinda. Mă scotea
din sărite până şi mersul ei de ţărancă hrănită bine, şoldoasă şi
cu figură de ardelean care, privindu-se în oglindă, exclamă cu
spaimă:
- Pfui, trăzni-m-ar! Doar n-oi fi io aesta...
De-ceea n-am iubit-o, dar şi pentru că tată-so - un speriat
la minte - m-a făcut muncitor necalificat, deşi lucram ca ajutor
de director la S.C. PULBEREA S.R.L., secţia Scoabe strâmbe
şi cuie rupte. Insă, el era patronul ... De mă-sa Mirindei, ce să
mai zic, că vorbea ca strâmbul Iov la marginea lanului de grâu
şi apostolul Pavel înainte s-o ia pe drumul Damascului... Plus
că stropea salivă pe o rază de nouă metri pătraţi, fapt pentru
care i-am şi zis într-o vară secetoasă să meargă la irigaţii pe
post de aspersor, să câştige şi ea un ban cinstit, muncit cu gura.
Bineînţeles că a urmat internarea mea în spital după discuţia
neprincipială care a urmat. Cu fraţii Mirindei n-am fost prieten
decât o singură dată, când le-am cedat buticul de bună voie,
drept răspuns la întrebarea lor: - Măi, sculă, vrei să te facem pastramă? Ia uite ce iatagane
avem...
Nu-mi era de cuţitele lor, ci de faptul că ar fi trebuit să
stau la afumătoare, şi fac o alergie la fum ce nu s-a pomenit...
Şi ce construcţie faină era buticul, şi ce amplasament! De
fapt era un spaţiu comercial ultramodern, reglabil şi