forţă obscură vroia să ne transforme în epave. Eram palizi,
mereu somnoroşi, cu priviri de oameni rătăciţi în Delta
fluviului MeKong, şi cu nesiguranţa puilor de curcă plouaţi
stând pe malul Styxului în aşteptarea luntraşului Charon.
Întrebarea şefului era destul de subtilă şi de inocentă, însă nouă
ni s-a părut deplasată, mai ales pentru că domnia-sa a
continuat:
- ... Deoarece, m-am gândit următoarele...
Pe loc ne-au apucat frisonadele, fiindcă, ori de câte ori
şeful nostru ne anunţă că s-a gândit la ceva, cei mai mulţi
dintre noi se internează în spital dacă nu-i prinde apoplexia pe
drum. Ultima dată a gândit să săpăm un canal împrejurul
institutului pentru a păstra secretul cercetărilor. L-am săpat, că
tot nu prea mai aveam ce să cercetăm, din moment ce
economia dorea un sejur la mare, că tot era aproape de cota
zero; am umplut şanţul cu apă şi prima persoană care era să se
înece a fost nevasta lui Văslicuţ care-i aducea de mâncare, deşi
el i-a strigat pe fereastră: - Fă, chioaro, vezi că e şanţ şi apă!
Urmaşa Anei lui Manole n-a înţeles despre ce era vorba,
i-a trimis o bezea şi după exact treisprezece paşi a căzut în
canal privind fericită spre dragul ei Văslicuţ. Noroc că noi,
intelectuali-intelectuali, dar când e vorba de solidaritate parcă
am fi huni. Am salvat-o rapid şi, în prezent nu are nimic doar
că râde cam des, ceea ce în condiţiile economiei noastre de
piaţă este considerat un lucru perfect normal, ca şi vorbitul de
unul singur. - Nu peste multă vreme, ne-a spus un psiholog chemat de
conducere să ne testeze din anumite puncte de vedere, românii
vor râde foarte mult, respectiv până se va ajunge la un hohot de
râs naţional.