într-un picior, sau atârnaţi urangutanic de-o mână. Iniţial i-am
confundat cu pe unii de la vreun circ, apoi ne-am dat seama că
vroiau doar să deruteze lumea, fiind şi ei tot oameni ai muncii
plecaţi la odihnă cu copii, mame, taţi, soacre şi bagaje cât
pentru petrecera ultimului sejur în Insulele Bermude.
În mod normal şi în conformitate cu Legile lui Murphy,
pe colegul Tiriplic l-am pierdut încă de la plecarea din gară
când i-am auzit glasul strigându-ne – poate pentru ultima oară
în viaţă, ne-am zis cu groază:
- Nu coboară nimeni până nu vă spun eu!
Dar l-am mai văzut după-aceea? Aşa că fiecare am
coborât unde am crezut de cuviinţă ajungând la staţiune treptat
într-un interval de trei zile, fapt nemaiîntâlnit în istoria de şapte
sute de ani a staţiunii. Ceva mai târziu a fost organizată chiar o
sesiune de comunicări ştiinţifice la care au participat sociologi,
filozofi, medici, un ginecolog, doi seismologi japonezi, două
femei de serviciu şi un hingher delegat din partea cuplului
B.B., adică Bardot-Băsescu. Şi totul ar fi decurs în cele mai
bune condiţiuni dacă nu s-ar fi aflat că unul dintre japonezi era
un ins bâlbâit şi prost, dar cu nume de rezonanţă: Tolomac
Apenelopei. Ceilalţi participanţi s-au ofuscat şi s-au împrăştiat
pe la vilele lor mârâind revoltaţi, moment în care l-am găsit şi
noi pe Costică Tiriplic: croşeta pe o bancă murmurând un
cântec de leagăn pe bază de manelă turco-irakiană. - Uite, mă!, a exclamat careva. Ăsta stă aici, croşetează şi
cântă în timp ce noi...
Colegul Nelu, care se cam ebrietase cu o sticlă de pălincă
maramureşană, i-a zis:
- Bă, faţadă! Vezi că te caută o damă în negru cu coasa pe
umăr...
Tiriplic s-a uitat spre el cu o privire de amant prins
dezbrăcat în şifonier şi a continuat să croşeteze în timp ce noi,