care au ajutat-o să devină şi ea însăşi tolerantă faţă
de oameni. Consideră că fiecare om, atunci când
face ceva, trebuie să aibă o motivaţie. Bineînţeles,
serioasă şi justificată.
Şi noi, ceilalţi, nu avem dreptul să-l judecăm, să
zicem că e un rău, că a procedat urât, înainte de a
afla acest motiv.
Aceste noţiuni, idei şi valori îi stăpânesc sufletul
şi se reflectă, fireşte, în tot ceea ce gândeşte şi face.
Într-o poezie din volumul Păpuşa de cristal găsim un
credo al ei: „Mă gândeam că peste câteva milenii, /
Când oamenii vor păşi pe Calea Credinţei, /Terra
va avea un alt aspect, o altă destinaţie.../ Din munţi
vor coborî Izvoarele Frumuseţii, /Ele se vor revărsa
în Fluviile Fericirii, /Şi toate continentele se vor
scălda în Oceanul Dragostei...”.
Nu planifică nimic concret pentru viitorul său.
Speră să nu-l dezamăgească pe Domnul, dar nici
pe atâta lume care crede în ea, în talentul ei, şi o
ajută. Îşi dă toată silinţa ca să desăvârşească toate
darurile Domnului. Scrie poezie, compune muzică,
cântă la vioară şi se întăreşte în credinţă. Viitorul
ei îl întrezărim în următoarele versuri:
Se-aude cum cresc clipele –
La înflorirea lor
Îmi vei desface-aripile,
Mă vei lăsa să zbor!...- Zbor înalt şi fără primejdii, fată curajoasă!
Anastasia Rusu-Haraba