război mondial, când jumătate din Europa a fost abandonată revoluției talmudice, Occidentul a
însemnat Anglia și America, “lumea liberă”. Fizic, Occidentul dispune de forțele care i-ar
permite să-și salveze civilizația. Psihic, așa zisa “lume liberă” este sclava sionismului. Valorile
spirituale și virtuțile creștinismului au dispărut din Occident; resturile lor se mai găsesc doar
printre martirii din țările abandonate de Occident revoluției talmudice.
America a prosperat economic în mod miraculos în cele două secole de existență, populația ei a
crescut rapid la peste 200 de milioane de locuitori, bogăția ei este imensă, forța ei militară la fel,
tehnica și industria sunt prodigioase, producția la fel, bazele ei militare împânzesc globul. Și
toate astea în ce scop? Să lovească în ce? “În comunism”, era povestea de adormit masele în anii
1950; pentru eliberarea celor subjugați, pentru corectarea greșelii făcute în 1945. Așa spunea
Washingtonul în anii 1950, și fiecare act și gest al lui a fost exact pe dos. Chiar mai mult decât
guvernul britanic în primii 50 de ani ai secolului, guvernul american slujește exclusiv interesul
sionismului. Nu există nicio acțiune politică, economică sau militară întreprinsă de guvernul
american care să nu fie din punctul de vedere al promovării sionismului. Nu există guvern mai
aservit acestuia decât guvernul lui Eisenhower între 1953-56 [cartea se oprește în 1956, dar
aservirea de azi e și mai mare].
Sionismul a fost naș la candidatura și alegerea lui Eisenhower ca președinte. Acesta fusese
selecționat cu mult înainte, când, fără pregătire, fără antecedente, fără calificare, a fost promovat
meteoric deasupra capetelor altora, mult superiori lui, să fie comandant suprem în cel de-al
doilea război mondial. În 1920 se afla la Colegiul național de război din Washington, unde preda
Bernard Baruch, cel care-l numise și pe Woodrow Wilson președinte între anii 1911 și 1912.
Bernard Baruch l-a descoperit pe Eisenhower, care după 30 de ani, când a fost ales președinte,
le-a spus veteranilor de război americani că el, timp de 25 de ani a fost la picioarele lui Bernard
Baruch, „sorbindu-i cuvintele”. La intervenția președintelui Eisenhower, Colegiul național de
război a instalat un bust al lui Bernard Baruch, în ciuda protestului că nu se admit statui de civili
în Colegiul de război. În 1952 Eisenhower a candidat ca republican. Baruch, care fusese până
atunci un “democrat pasionat” care-i ura aproape în mod fanatic pe republicani”, cum spune
biograful lui cu asentimentul lui, a devenit dintr-o dată “un republican pasionat”.
În 1952, partidul republican nu mai fusese la putere de 20 de ani. Era timpul să revină și să ia
locul democraților. În afară de pendularea normală între partide, dezvăluirea faptului că
administrația democrată a lui Roosevelt și Truman fusese plină de trădători și spioni comuniști a
făcut ca publicul să-i voteze pe republicani. Era clar că democrații nu vor câștiga alegerile.
Senatorul Robert E. Taft, șeful partidului republican, ar fi trebuit să candideze. Dar a apărut
“fanaticul democrat” Baruch, devenit peste noapte “fanatic republican”, cu candidatul său
propriu – Eisenhower – care sub directivele lui Baruch va continua politica de “internaționalism”
a democraților Woodrow Wilson, Roosevelt și Truman. Căci senatorul Taft nu era un
“internaționalist”. Asta au știut-o cei inițiați cu un an înainte de alegeri. Guvernatorul New
Yorkului, Thomas E. Dewey, a spus: “Eu sunt internaționalist, de aceea țin cu Eisenhower.
Eisenhower e republican dar, ce e mai important, e internaționalist” (Look, 11 septembrie 1951).
Ca și termenul “activist”, în limbaj sionist, care de fapt înseamnă “unul activ în masacre,
măceluri și acte de terorism”, termenul “internaționalist” în limbaj politic însemna “unul care își
trădează națiunea pentru a promova comunismul, sionismul și guvernul mondial, pe care-l
instaurează aceste două brațe, comunismul și sionismul”. Senatorul Taft a fost atacat virulent de
agențiile de știri pentru ca era “izolaționist”, adică „unul care apără suveranitatea națională și
interesul național”, deci unul pe care masele cu creierul spălat de mass-media îl urăsc.
Autorul a urmărit convenția Partidului Republican de la Chicago din 1952 la televizor și, deși
veteran în politică, a fost uimit ce ușor a fost luxat senatorul Taft. Mecanismul de control sionist
al arenei politice era deja așa de perfecționat, încât nici măcar la numirea candidaților nu mai
participau decât cei aleși de păpușarii din spatele scenei. Rezultatul alegerilor nu mai are nicio
importanță în Statele Unite, căci candidații ambelor partide sunt selecționați de forțele oculte