de înțelepciune” agresiunea Israelului în Orientul Mijlociu din interior, dar, deși ovaționat, n-a
fost lăsat în pace și la 12 aprilie a fost din nou interogat în fața Congresului, unde i s-a spus că
“prezervarea Israelului” este cea mai importantă misiune a țării sale, nu prezervarea bunelor
relații cu țările arabe deținătoare de petrolul necesar Americii.
Imediat după anchetarea lui Dulles și probabil ca răspuns la discursul lui, trupele Israelului au
atacat în mod deliberat populația egipteană din teritoriul egiptean Gaza la 27 februarie 1956,
masacrând 38 de persoane. Israelul a fost condamnat la ONU pentru “agresiune brutală” –
bineînțeles, fără ca cuiva să-i pese. N-au trecut decât câteva săptămâni și armele au început din
nou să curgă din Occident către Israel, dar deviate prin Franța, Anglia și Canada, nu direct din
Statele Unite. Rabinul Hillel Silver a avut “o convorbire foarte sinceră și amicală” cu
Eisenhower și a declarat că guvernul american, “încuraja discret guvernul francez și cel canadian
să vândă arme Israelului” (The New York Times, 4 aprilie 1956). Aceste arme erau însă livrate tot
de Statele Unite, căci la 12 mai 1956 guvernul francez a arătat că Statele Unite au decis să nu
primească livrarea de arme datorată “pentru a face posibilă livrarea avioanelor Mystere IV către
Israel”. Nu numai avioanele, dar și piloții francezi au participat apoi la agresiunea israeliană
care-a urmat după 5 luni. Statele Unite cumpăraseră aceste avioane pentru NATO (Organizația
Pactului Atlantic de Nord) și acum ele erau livrate Israelului. Astfel, NATO, care de formă era
un tratat “împotriva bolșevismului”, a fost și el aservit sionismului. În NATO erau Anglia,
America, Canada, Franța, alte 10 state europene și Turcia, care se legaseră ca, dacă vreuna din
ele era atacată de țările comuniste, toate să riposteze. Și în timp ce Statele Unite reproșau Uniunii
Sovietice că livrează arme Egiptului și “escaladează cursa înarmărilor în Orientul Mijlociu”,
NATO livra armament superior Israelului, plătit de Statele Unite. Și asta pe față, fără jenă,
lăudându-se cu perfidia și ticăloșia politicii lor, pentru a câștiga votul evreiesc.
În comparație cu viața politică și acțiunile guvernelor occidentale, Uniunea Sovietică mai-mai că
pare mai cinstită și declarațiile potentaților sovietici mai-mai că par mai respectabile decât cele
ale politicienilor și guvernanților occidentali. Tonul notei de răspuns a Uniunii Sovietice, în care
arată că “fiecare stat este îndreptățit să cumpere arme pentru a se apăra” este mai decent decât
tonul lozincilor “Israelul mai presus de orice”, care au îngropat orice altă opinie în Occident. Dar
Uniunea Sovietică vindea și Israelului arme, nu numai arabilor. Moshe Sharett, ministru de
externe al Israelului, întrebat dacă Israelul va cumpăra arme de la Uniunea Sovietică, a spus ca le
va cumpăra de oriunde, dacă va fi nevoie (17 aprilie, The New York Times). În realitate, le
cumpărase deja, dar nu le scosese la parada militară. Deci în Occident nu se obiecta de ce vinde
Uniunea Sovietică arme Orientului Mijlociu, ci de ce vinde și arabilor. La 16 aprilie Ben-Gurion
și-a etalat armamentul britanic, francez, american, ascunzându-l pe cel sovietic deocamdată și la
24 aprilie a repetat scopul de expansiune israeliană ca “misiunea mesianică ce a făcut din noi un
popor etern” [„noi” fiind hazarii din Asia].
Deși președintele Statelor Unite a găsit metoda de a livra armament Israelului cu mâna
francezilor și a canadienilor, și-a primit totuși pedeapsa pentru că a ridicat capul și nu s-a supus
orbește, din prima clipă, stăpânilor lui din umbră. Când a fost operat de hepatită, a fost batjocorit
pentru că “lucrează jumătate de normă” și sunt zile întregi când “nu e la biroul lui din
Washington” în timp ce “bastionul democrației” (Israelul) e periclitat. Iar ziarele întrebau
națiunea dacă e satisfăcută cu un președinte cu jumătate de normă. Deși atacurile au lăsat-o mai
moale în zilele în care a fost operat, i s-a dat a înțelege că scaunul lui se clatină.
În Anglia, Anthony Eden trecea prin aceeași moară. Descendent dintr-o familie cu tradiție de
guvernanți și administratori, talentat și prezentabil, luptător din primul război mondial, devenit
ministru de tânăr, îi cunoștea personal pe toți conducătorii lumii și a servit în eșaloanele de frunte
timp de 20 de ani. Numai Winston Churchill mai avusese continuitatea, sfera de cunoștințe,
legăturile și experiența lui politică. În 1938 servise ca prim ministru, dar demisionase în semn de
protest, pentru că Hitler era încurajat de guvernele occidentale în invaziile lui și Eden a fost
astfel respectat de toți. Autorul, care l-a cunoscut pe Eden personal și a corespondat cu el, care l-