Nixon, care la vremea la care scria autorul nu era încă internaționalist, l-a demascat pe Alger
Hiss, spionul sovietic din guvernul american, și a fost acuzat de antisemitism, acuză de care a
fost apărat în mod public de un rabin care-l cunoaște bine. De aceea s-a început o campanie în
mass-media împotriva numirii lui ca eventual vicepreședinte republican. În acest timp, partidul
democrat n-a mai lăsat candidatul să-și aleagă vicepreședintele, ci s-a supus la vot și a ieșit
Senatorul Estes Kefauver, sionist fervent. Republicanii au făcut la fel, și Nixon a primit votul
republican pentru vicepreședinție împotriva dorinței sioniștilor, crede autorul, care n-a apucat să-
l vadă pe Nixon în acțiune înainte de a-și încheia cartea. Dar parcă presimțind ceva, autorul
spune că Nixon dă aceleași speranțe pe care le dădea Eden în 1938. Din păcate, Nixon a sfârșit ca
și Eden, slujind internaționalismul și sionismul cu trup și suflet.
Candidatura lui Eisenhower a fost salutată cu ușurare de americani, fiindcă Eisenhower “a ținut
America în afara războiului”. Exact așa s-a spus și de Wilson și Roosevelt, cei care au împins
America în război. Dar cu 8 zile înainte de alegeri, la 29 octombrie 1956, Israelul a invadat
masiv Egiptul, pătrunzând 110 km în teritoriul egiptean al Peninsulei Sinai. Între timp, în
interiorul granițelor Israelului, la frontiera cu Iordanul, evreii au omorât din nou civili
palestinieni, măcelărind cu sânge rece populația satului Kafr Kassem – 48 de bărbați, femei și
copii neînarmați. Aceștia erau dintre ultimii locuitori de drept ai Palestinei, care nu fugiseră după
masacrarea palestinienilor de către evrei în anii anteriori, ci rămăseseră lipiți de pământul lor
milenar, ca să sufere distrugerea talmudică.
Ben-Gurion, primul ministru israelian, a recunoscut că a avut loc acest nou măcel, calculat cu
sânge rece, al populației satelor palestiniene din Israel, dar nota de protest trimisă de arabi la
ONU a murit pe undeva, căci nu s-a mai auzit nimic de ea. Aceeași tăcere și despre cei 215.000
de palestinieni fugiți în Gaza ca să scape de măcelul evreiesc, unde i-au găsit aceleași trupe
israeliene de invazie care-i alungaseră din țară prin masacru. Guvernul Israelului a anunțat că nu
va retroceda teritoriul invadat Gaza și nici nu va permite palestinienilor refugiați să se întoarcă
acasă. Lumea întreagă a uitat de aceste 250.000 de victime și doar atât s-a mai auzit despre ei: în
scrisoarea celor 11 state arabe adresată Națiunilor Unite se arată că, invadând Gaza, israelienii
“au asasinat cu sânge rece sute de bărbați, femei și copii” dar cifrele exacte nu pot fi aflate,
pentru că invadatorii israelieni nu permit investigația sau prezența observatorilor și chiar statele
arabe conchid în scrisoarea lor că “numărul victimelor măcelului nu va putea fi aflat niciodată”.
Dar despre sătenii masacrați la Kafr Kassem, chiar Ben-Gurion le-a declarat moartea.
După un lung șir de incursiuni israeliene în teritoriu străin în scop de măcel al populației civile
lipsite de apărare, după un lung șir de condamnări la ONU, în timp ce ungurii se luptau cu
mâinile goale împotriva tancurilor sovietice, armata Israelului a invadat masiv statul egiptean
învecinat, unde a început să asasineze populația. Așa s-au coordonat din nou cele două brațe ale
revoluției mondiale, în ascensiunea ei spre guvernul mondial care să-i aducă dominația asupra
întregii lumi, brațul sionist și brațul bolșevic. Unul varsă sânge în Orientul Mijlociu, în “țara
făgăduinței” a poporului ales, celălalt varsă sânge în Europa, a cărei civilizație creștină urmărește
s-o facă una cu pământul, pentru a domni peste gloate de animale, de “goimi”. Nici măcar mass-
media din New York n-a mai putut scrie că egiptenii au fost agresorii. Fără ajutorul nimănui, cei
trădați bolșevismului se ridicaseră singuri și-și dădeau viața ca să-l înfrângă. Nimeni nu trebuia
să miște un deget, ar fi trebuit doar ca guvernele occidentale să stea deoparte și să nu se amestece
și omenirea ar fi fost salvată din cleștele sionist-bolșevic. Dar n-a fost așa. Guvernul francez și
cel britanic au sărit imediat, cerând ca “trupele egiptene și israeliene să înceteze lupta și să se
retragă la 10 mile de canalul de Suez”, sub amenințarea cu forța militară anglo-americană, lăsând
astfel invadatorii israelieni să ocupe teritoriul egiptean invadat. Cum Egiptul n-a putut accepta
așa ceva, armatele engleză și franceză au început să bombardeze Egiptul, distrugându-i forțele
aeriene și lăsându-l dezarmat, pradă Israelului.