Deși Cromwell era în tratative să vândă catedrala St. Paul evreilor pentru 500.000 de lire sterline,
nu l-a putut satisface pe rabinul Manasseh ben Israel din cauza opoziției publice. Apoi domnia
lui a luat sfârșit fără ca el să fi adus evreii (care nu părăsiseră niciodată Anglia) înapoi în Anglia,
în ciuda celor scrise în manualele școlare; și fără prea multă distrugere, în ciuda eforturilor lui
de-a varsă cât mai mult sânge. După el, Anglia și-a reluat drumul. Dar cu el, fenomenul
“revoluției” intrase în Europa. La moartea lui Cromwell evreii au dat sprijin financiar lui Carol al
II-lea, fiul regelui decapitat de Cromwell, care, curând după aceea, a făcut ce i-au cerut ei și a
legalizat pozițiile evreilor în Anglia; ceea ce nu i-a împiedecat pe evreii din Amsterdam să
finanțeze expediția lui William de Orania și să răstoarne pe urmașul și fratele lui Carol al II-lea.
Cine a învins între Cromwell și rege? Evreii din Amsterdam. Cine a învins între dinastia Stuart și
Casa de Orania? Evreii din Amsterdam.
La 150 de ani după Cromwell, revoluția a lovit din nou Europa creștină, de data aceasta în
Franța. În aparență, revoluția franceză pare nelegată de cea a lui Cromwell, dar exact ca și a lui și
ca cea bolșevică de mai târziu, a atacat în special națiunea și religia în persoana regelui, a
preoților și monahilor, și a înlocuit “tirania” acestora cu una mult mai sângeroasă. Din cauză că
la sfârșitul secolului 18 centrul talmudic s-a camuflat și a devenit conspirativ și secret, autorul n-
a găsit legătura lui cu revoluția franceză. Dar această revoluție a început cu “drepturile omului”,
care chipurile se referă la toți oamenii, și apoi ajung să se limiteze la “problema evreiască”. Unul
dintre primele decrete ale revoluției a fost “emanciparea evreilor” (1791) tot așa cum unul dintre
primele acte ale revoluției bolșevice a fost decretul împotriva “antisemitismului”. Emanciparea
evreilor este singurul rezultat al revoluției franceze, a cărei baie de sânge n-a lăsat nicio altă
urmă în Franța, în afară de o apatie și o instabilitate din care Franța nu și-a mai revenit.
Dar nu toți evreii au scris această istorie sângeroasă a veșnicei distrugeri de popoare și civilizații,
după cum nu toți nemții au fost hitleriști și nu toți rușii au fost comuniști. Dintre evrei s-au
ridicat voci care au protestat împotriva “legii” de veșnică vărsare de sânge și distrugere a altor
popoare, mai puternice decât vocile dintre popoarele a căror distrugere o cere “legea” talmudică.
De aceea, de câte ori autorul folosește cuvântul “evrei”, vrea să se țină seama de acest lucru.
Capitolul 18: Întrebări le lui Napoleon
Ajuns la putere, Napoleon era pus pe fapte mari pentru el, Franța și familia lui, dar s-a văzut
curând pus în fața “problemei evreilor” și în maniera tipică a atacat-o direct. El a fost primul om
de stat (și astfel precursorul lui Balfour și Lloyd George, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt,
Harry Truman și Winston Churchill) care a “înfăptuit profeția” de a preda Ierusalimul evreilor.
După cum arată două rapoarte din Le Moniteur din 1799 (datat 17 aprilie din Constantinopol,
publicat la 22 mai), pe când comanda trupele în Orientul Mijlociu a chemat toți evreii din Asia și
Africa să se alăture trupelor lui, ca să-i ducă înapoi la Ierusalim, căci armata lui era deja la
Aleppo. Al doilea raport de după câteva săptămâni spune că “Napoleon nu vrea doar să le
restituie evreilor Ierusalimul, ci are planuri mai mari.” Aici s-a oprit însă istoria “reîntoarcerii”,
căci Napoleon n-a mai ajuns la Ierusalim și s-a retras din Siria. Poate și-a dat seama că evreii nu-
i sunt deloc recunoscători, dar în schimb arabii s-au supărat și-i sprijineau pe englezi. Astfel,
Napoleon n-a avut norocul lui Cromwell să i se examineze pedigriul și să fie instrumentul lui
Iehova, cum au fost britanicii în 1917.
În 1806, deja împărat, Napoleon contempla din nou “problema evreiască” și din nou a atacat-o
frontal, mai ales că francezii se plângeau de privilegiile acordate evreilor, de care aceștia abuzau.
A invitat la Paris 112 reprezentanți iudaici de seamă din Franța, Germania și Italia și le-a pus
două întrebări care arată că el înțelegea perfect spiritul iudaismului, pentru care destinul
universului nu este decât de a duce la mărirea și grandoarea lui, iar celelalte națiuni și popoare nu
există decât ca instrumente sau pleavă în mâna lui Iehova, care le folosește pentru a pedepsi sau
preamări secta fanatică a iudaismului.