leviții iudaici au scris cele patru cărți ale Vechiului Testament care preced Deuteronomul și au
inventat prima robie, cea egipteană, descrisă în legenda lui Moise. Aceste cinci cărți constituie
“Thora”, care înseamnă “lege”, dar nu conțin toată “legea”, căci legea este tot timpul elaborată și
rescrisă de talmudiști. Cum doar aceasta este lege, orice altă lege a statului în interiorul căruia
trăiește tribul lui Iuda constituie “persecuție antisemită”.
Robia babiloniană nu a cuprins marea masă a tribului lui Iuda, care se afla răspândită peste tot în
jurul Mării Mediterane practicând comerț, ci doar câteva zeci de mii de persoane strâns legate de
activitatea templului din Ierusalim, adică un nucleu iudaic. Marele istoric iudaic, dr. Joseph
Kastein, spune că în “robia babiloniană iudeii se bucurau de libertate deplină”. Aveau libertate
religioasă, de gândire și acțiune și toate privilegiile: puteau cumpăra proprietăți unde doreau,
puteau locui unde pofteau, puteau ocupa orice funcție în stat și în societate. Dar pentru a-și păstra
dominația asupra lor, leviții au cerut dreptul de a construi pentru iudei cartiere închise, locuite
exclusiv de ei – adică ghetouri. În aceste ghetouri doar legea Talmudului e lege și ea prevede
cele mai mici amănunte ale vieții zilnice. La obiecția că Iehova nu i-a putut da lui Moise atâtea
instrucțiuni amănunțite, se răspunde cu legea orală pe care i-a dat-o Iehova lui Moise, și pe care
n-o știu decât leviții. Dar nimeni nu o contestă, căci “legea” prevede pedeapsa cu moartea pentru
cei ce fac obiecțiuni.
Distrugerea popoarelor printre care trăiește tribul lui Iuda este prima poruncă, iar întoarcerea la
Ierusalim este recompensa. În realitate, cei mai mulți dintre cei care trăiau în diasporă n-aveau
nicio dorință să-și părăsească căminul. Dar pentru că întoarcerea este strâns legată de programul
de distrugere și dominare a celorlalte națiuni, trebuie realizată cu orice preț. Căci leviții insistă să
aplice “legea” în cele mai mici detalii; și ei fac și rescriu legea permanent. “Legea” cere
reîntoarcerea în Palestina, unde este plasată mitologia din primele două cărți din Thora / Vechiul
Testament, Facerea și Ieșirea. Cititorul atent poate vedea cum, în această mitologie, tradiția
folclorică orală a fost treptat înlocuită și adăugită cu texte rabinice mult mai recente. Astfel,
examinând cele două istorii ale facerii lumii din Facerea 1 și Facerea 2, experții sunt de părere că
Facerea 2 conține mai multe interpolări levitice târzii decât Facerea 1. Interpolările și adăugirile
leviților explică flagrantele contradicții: la distanță de doar câteva pagini, Iehova îi poruncește
omului “să nu ucizi”, iar apoi îi poruncește “să ucizi absolut pe toți cei care-ți cad în cale, să nu
lași pe nimeni în viață”; sau “să fii bun cu străinii”, ca apoi să prescrie uciderea și maltratarea
străinilor. Pasajele umane provin din legendele mai vechi. Pasajele care prescriu programul
politic de masacru și înrobire a tuturor celorlalte națiuni sunt opera Înțelepților Sionului, a
cancelariei levitice permanent ocupată cu elaborarea “legii”.
În primele două cărți ale Vechiului Testament și în unele pasaje ale profeților israeliți există cele
mai multe texte rămase din religia originală. Oare de ce au permis leviții să persiste aceste pasaje
vechi, cu un Dumnezeu drept și plin de milă pentru toți oamenii, când ar fi putut să le elimine
complet? Probabil că erau tradiții orale prea bine cunoscute la vremea aceea de către membrii
tribului pentru a putea fi eliminate total. Violența și setea de sânge a leviților este mai evidentă în
Deuteronomul, Leviticul și Numerii. În Ieșirea apare pentru prima dată motivul: “legea e
pecetluită cu sânge”. De aci încolo, vărsarea de sânge e tonul întregului Vechi Testament. Moise
a consfințit legea dată de Iehova iudeilor prin sacrificarea victimelor și stropind cu sângele
acestora pe dreptcredincioși (Ieșirea 24:7-8). Funcția de legiuitor devine ereditară. Moise o dă
fratelui lui, Aaron, și urmașilor acestuia pe vecie, stropindu-i cu sângele victimelor ucise (Ieșirea
29:11- 12 , 16,20-21). Numai când sunt scăldați în sângele victimelor proaspăt ucise sunt preoții
lui Iehova sfințiți. Sângele victimelor nevinovate curge în fluvii pe tot parcursul Vechiului
Testament.
De ce oare trebuie ca preoții să apară mereu în fața poporului scăldați în sângele cald încă al
victimelor? Părerea autorului este că leviții stăpâneau poporul prin teroare sângeroasă, iar
uciderea și vărsarea de sânge era apanajul lor suprem în fața ochilor tuturor. Căci Iehova nu se
mulțumește cu victime animale: Dumnezeul iudeilor cere victime umane, nu numai dintre