De ce s-ar supăra sioniștii, care, chipurile, nu vor decât o patrie evreiască în Palestina, că un
corespondent al ziarului nu vrea să scrie că guvernul bolșevic aduce libertatea, fericirea și
bunăstarea poporului rus? De ce este antisemitism să critici guvernul bolșevic? Și cum a ajuns de
la cercurile sioniste la redacția ziarului Times și la Ministerul de Externe ideea că lui Robert
Wilton trebuie să i se pună călușul în gură? Chiar istoricii oficiali ai Times-ului arată că “șeful
propagandei de la Ministerul de Externe a trimis un document scris de unul dintre aghiotanții lui
la Times, în care se repeta afirmația că „Wilton este antisemit”, preluată de la o publicație
sionistă. Acest aghiotant a fost Reginald Leeper, ulterior ambasador englez în Argentina, care și-
a început cariera la minister exact în 1917. Leeper l-a acuzat pe Wilton de antisemitism în mai
1917, când cariera lui avea o vechime de 4 luni. Dar cuvântul lui a fost destul ca să nimicească și
să distrugă un om a cărui carieră de 17 ani fusese impecabilă și demnă de tot respectul și toată
admirația.
Imediat după acuzația lui Leeper, arată istoria oficială a Times-ului, ceea ce trimitea Wilton sau
“se rătăcea pe undeva”, sau se lua decizia să fie ignorat. Așa a făcut același redactor șef cu
articolele autorului cărții de față în 1938. Wilton s-a luptat un timp, trimițând rapoarte adevărate
despre ce se întâmpla în Rusia, fiind tratat cu un dispreț insultător de către ziarul al cărui
corespondent era. Apoi, ca un ultim act în slujba adevărului, a relatat într-o carte tot ce s-a
întâmplat în Rusia în 1917 și a arătat adevărata față a regimului bolșevic: legea contra
antisemitismului, legile contra creștinismului, ridicarea lui Iuda Iscariotul la rang de sfânt și
iscălitura talmudică în camera în care a fost asasinată familia țarului Romanov.
Prin legea sovietică împotriva antisemitismului (unde “antisemitismul” este ceva nedefinit, care
poate cuprinde absolut orice), conducerea bolșevică, aproape în întregime compusă din evrei,
dădea pedeapsa cu moartea pentru cei care ar căuta să identifice originile revoluției. Căci a-i
identifica conducători ei ca evrei era un act de antisemitism. Astfel, Talmudul a devenit legea de
bază în Rusia bolșevică, așa cum a devenit, încetul cu încetul, de atunci încoace, în Occident. Ca
și în faza anti-creștină a revoluției franceze, bisericile au fost dărâmate cu dinamită și Catedrala
Sf. Vasile a fost transformată într-un muzeu anti-creștin. Wilton arată: “Evreii sunt 10% din
totalul populației, dar în conducerea bolșevică ei sunt 90% și chiar mai mult“. Dacă în loc de
evrei Wilton ar fi zis “Ucrainenii sunt 10% etc.”, n-ar fi fost acuzat și eliminat. Acest simplu fapt
de a relata în mod veridic un fapt statistic este considerat “antisemitism”. Creștinilor li s-a
interzis să știe sau să spună simple cifre adevărate.
Un alt avertisment dat creștinilor, ca ei să priceapă că sub puterea sovietică nu mai au dreptul la
adevăr, a fost canonizarea lui Iuda Iscariotul, a cărui trădare a avut loc în anul 29 A.D. și n-are
nimic de-a face cu evenimentele din 1917. Dar conducerea talmudică a revoluției bolșevice a
ținut să dea masacrelor și uciderilor în masă ce au urmat aspectul specific al răzbunării talmudice
a lui Iehova: rușii și alți goimi au fost masacrați pentru că așa a zis Iehova că trebuie să pățească
goimii. Un evreu numit Kanegisser a împușcat în august 1918 un alt evreu, numit Urisky. Acest
act a fost pretextul sub care evreul Peters, șeful poliției secrete din Petrograd, a ordonat să se
dezlănțuie “teroarea în masă” împotriva rușilor, în mod specific talmudic. Și alt evreu, Zinoviev,
a cerut ca 10 milioane de ruși să fie “anihilați”.
Aceste masacre ale țăranilor ruși care au urmat în 1919 sunt consemnate în ediția originală a
rapoartelor guvernului britanic despre bolșevism. Dar cel mai evident indiciu despre importanța
ritualului talmudic în masacrele și distrugerea pe care le-a adus bolșevismul este uciderea
familiei Romanov. Wilton este singurul care a consemnat adevărul despre acest masacru, căci
toată lumea în afară de el mințea și susținea că soția și copiii mici ai țarului au fost arestați dar
“protejați”, și au murit apoi de moarte naturală.
În martie 1917 țarul, respectând constituția, la sfatul miniștrilor lui, a abdicat, și timp de un an,
sub guvernul Kerenski, a fost relativ bine ținut în închisoare, la Tobolsk, de către niște ruși. În