ospățul este urmat de o redresare a situației, de anihilare a rădăcinii întunecate a lumii, printr-o
metodă radicală. Interesant este că acțiunea se axează asupra limbii soacrei, instrumentul prin care
răutatea ei iese în exterior, unealta prin intermediul căreia își împroașcă veninul. Sarea administrată
babei reprezintă tratamentul de purificare care îi este administrat, piperul având rolul de a regenera,
de a reface, de a restabili ordinea potrivit credinței populare.
Ultima parte a tratamentului este absolut verbală, nurorile vorbesc între ele stabilind ritualul
înmormântării, punând la cale călătoria inițiatică a sufletului socrei spre lumea cealaltă. Ideea care
se desprinde este că moartea lasă în urma ei ca moștenire vindecarea, sănătatea, gospodăria
țărănească se transformă într-un loc armonios, neîntinat, luminos. Vasile Voiculescu vede în acest
basm rămășițele, amintirile unei epoci vechi în care se practicau sacrificiile umane, în care femeia
era ridicată la rangul de sacerdot.
Roxana Sorescu afirmă că acest basm este construit pe figura ironiei (una e, alta se spune),
expunând problema raportului dintre aparenta semnificație a discursului și ceea ce ascunde acesta.
Teritoriul limbajului unde se duce lupta și constă în lovirea adversarului cu propriile cuvinte, cu
propriile-i arme, victoria aparținând celui care reușește să-și impună versiunea proprie, arma
decisivă care aduce triumful fiind maniplarea prin limbaj. Creangă, în rolul de moralist, în calitate
de judecător imparțial, urmărește firescul popular pedepsind un rău cu alt rău, răzbună o violență cu
altă violență.
Creangă a creat un tip de poveste realistă, țesută cu ziceri populare și snoave cu o recuzită
satirică povestită de însuși creatorul ei cu o vervă specific țărănească înainte de a le așeza pe hârtie,
de obicei aristocraților junimiști care se amuzau până la lacrimi. Cei dintâi critici din literatura
românescă intrau în contact cu poveștile lui Creangă, dar nu le acordau o mare încredere literară,
considerându-le simple anecdote sau snoave țărănești spuse cu un haz neobișnuit, doar pentru a
amuza și nu a impresiona.
Capra cu trei iezi a fost publicată în Convorbiri literare din 1 decembrie 1875, poveste care
n-a făcut altceva decât să pună măști caracterelor omenești. Tema caprei cu iezi este arhicunoscută
atât pe continentul european cât și pe cel asiatic și prin intermediul căreia Creangă conturează, din
nou, în aceeași modalitate joculară, istoria relelor comise de un personaj negativ și pedeapsa finală
aplicată vinovatului de cineva mult mai slab fizic dar cu o minte mult mai ageră, observându-se
satisfacția relatării prezentă pe tot parcursul operei. Lupul reprezintă forța malefică care răstoarnă
legea coabitării și a solidarității animalelor, mâncând doi dintre iezii caprei văduve. Structura
compozițională a basmului este una cuprinzătoare, fără episoade inutile, concepută în două
secvențe, pe principiul acțiunii și contraaccțiunii, bazându-se pe dictomul ”după faptă și răsplată”
așa cum spune capra: ”moarte pentru moarte, arsură pentru arsură, cumetre”. Rolurile călău –
victimă se inversează, astfel înfăptuindu-se dreptatea, capra răzbunându-se la fel de crud, eliminând
elementul dăunător, care tulbură bunul trai și viața în societatea ființelor pașnice. Lupul este un
parazit al satului, leneș, profitor și crud care trebuie pedepsit, înfăptuindu-se astfel și morala operei.
Greoi și mătăhălos, plin de toate viciile morale, crud, ipocrit și lacom, prezentat în aceeași arie
satirică e pus mereu în situații grotești. Ascultă la uși (”trăgea cu urechea la peretele din dosul
casei”), vorbește subțire, impropriu ființei lui, ”se îndoaie de șele cam greu” așezându-se pe chersin
și producând un zgomot ciudat, lucru exprimat de Creangă fără echivoc și amuzant într-o formulă
de asonanțe : ”ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat”. Episodul care este impregnat de cea
mai mare valoare artistică pare a fi cel al dialogului dintre capră și lup când aceasta îl poftește la
praznic, în pădure.
”Apoi capra pornește înainte plângând și lupul după dânsa, prefăcându-se și el că plânge.
- Doamne, cumătre, Doamne, zise capra suspinând de ce ti-i mai drag în lume tocmai
de-aceea n-ai parte. - Apoi dă, cumătră, când ar știi omul ce-ar păți dinainte s-ar păzi. Nu-ți face și
dumneata atâta inimă rea, că oată avem să mergem cu toții acolo.