Tulcea: Muzeul de Etnografie și Artă Populară (1865), Vâlcea: Muzeul de Artă (1937), Colecția de artă religioasă
Govora (sec XX), Muzeul Podgoriei Drăgășani (1920).
Iași: Muzeul de Istorie Naturală (1834), Muzeul de Artă (1860), Palatul Culturii (sec XX), Suceava:
Muzeul Orășenesc (1901), Muzeul Satului Bucovinean (sec XIX), Neamț: Muzeul de Artă (1931), Muzeul
Etnografic (1931), Muzeul de Istorie Piatra Neamț (1935), Bacău: Muzeul de Științele Naturii (1870, 1935),
Galați: Muzeul V.A. Urechia (1890), Muzeul Cuza Vodă (1939), Vaslui: Muzeul Local Bârlad (1914), Vrancea:
Muzeul Istorico-Etnografic Focșani (1928), Muzeul Prutean (1931), Chișinău: Muzeul Național de Istorie a
Moldovei (1916), Muzeul Național de Etnografie și Istorie Natrurală (1927), Muzeul Național de Artă al
Moldovei (1939)
Alba: Muzeul de Istorie Alba Iulia (1888), Muzeul Unirii (1929), Arad: Muzeul de Istorie (1892), Bihor:
Muzeul de Istorie (1895), Brașov: Muzeul de Istorie (1908), Capela Inima Reginei Maria Bran (sec XX), Muzeul
Etnografic Breaza (sec XIX), Cluj: Muzeul Național de Istorie (1859), Institutul de Istorie (sec XIX), statuia lui
Matei Corvin (1902), Covasna: Muzeul Cserey (Muzeul Național Secuiesc 1879), Harghita: Parcul Etnografic
(sec XIX), Muzeul sătesc Corund (sec XIX), Muzeul sătesc Rugănești (sec XIX), Hunedoara: Muzeul Civilizației
Dacicie și Romane Deva (1882), Maramureș: Muzeul de Istorie Baia Mare (1904), Mureș: Muzeul de Artă
(1886), Muzeul de Arheologie și Etnografie (1934), Muzeul Meseriilor (1890), Muzeul Etnografic Reghin (1892),
Muzeul Orășenesc Sighișoara (sec XIX), Satu Mare: Muzeul de Istorie Satu Mare (1905), Muzeul Zonei Codru
(sec XIX), Muzeul Etnografic Negrești Oaș (sec XIX), Sălaj: Sediul Muzeului Județean (1910), Monumentul
Wesseleny (1902), Sibiu: Muzeul de Istorie Naturală (1848), Camera de Arme (1872), Timiș: Muzeul Banatului
(1872), Muzeul Satului (sec XX).
Pentru exemplificare, în imaginea de mai jos sunt: Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa (București),
Muzeul Național de Istorie a Moldovei Chișinău și Muzeul Unirii (Alba Iulia).
În întreaga epocă monarhică în fruntea vieții politice s-au aflat cele două mari curente politice: conservator și
liberal. Cel conservator, după cum îi spune și numele milita pentru menținerea relațiilor economice în spiritul
vechilor tradiții, spre beneficiul marilor proprietari la burgheziei de frunte și al unor intelectuali de marcă. Cel
liberal, în opoziție, milita pentru libertate și liberă inițiativă în afaceri spre beneficiul oamenilor de afaceri,
indiferent de trecutul și tradiția lor. Ambele grupări au cunoscut nuanțe și extreme: conservator moderat,
conservator democrat, liberal moderat, liberal radical, liberal democrat. Pentru a menține fermentația politică,
cele două grupări s-au succedat reciproc la conducerea guvernului, ca un motor în doi timpi, la intervale de câțiva
ani. Dintre conservatori, au ocupat fotoliul de prim ministru următorii: Barbu Catargiu, Apostol Arsache, Lascăr
Catargiu, Dimitrie Ghica, Costache Epureanu, Emanoil Florescu, Theodor Rosetti, Gheorghe Manu, Grigore
Cantacuzino, Petre Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu. Dintre liberali, în fruntea
guvernului au fost desemnați: Nicolae Kretzulescu, Mihail Kogălniceanu, Constantin Bosianu, Ion Ghica,
Constantin Kretzulescu, Ștefan Golescu, Nicolae Golescu, Alexandru Golescu, Costache Epureanu, Ion C.
Brătianu, Dumitru Brătianu, Dimitrie Sturdza, Petre Aurelian, Ion I. Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion Gheorghe
Duca, Constantin Angelescu, Gheorghe Tătărescu. După anul 1918, în perioadele de criză politică, în fruntea
guvernului au fost aleși și înalți ofițeri ai Forțelor Armate Române. Dintre aceștia s-au distins: mareșalul
Alexandru Averescu, generalul Constantin Coandă, generalul Arthur Văitoianu, generalul Gheorghe Argeșeanu,
mareșalul Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu, generalul Nicolae Rădescu. Marea Unire din anul 1918
a exacerbat și curentul politic naționalist ai cărui lideri militau pentru identitate națională, independență și