modernizare au fost continuate apoi de fii săi, Sultanii Abdulmejid (1839-1861) și Abdulaziz (1861-1876).
Măsuri administrative: primele bancnote (1840), oficii poștale (1840), oficii pentru administrația financiară
(1870), reforma codului civil (1840), desființarea corpului de ieniceri și reorganizarea armatei (1844), adoptarea
noului drapel (1844), recensământul populației (1844), primele acte de identitate (1844), formarea unui Minister
al Educației (1847, 1857), abolirea sclaviei (1847), primele Universități și Academii (1848), formarea unui
Minister la Sănătății (1850), fondarea Academiei de Științe (1851), noul cod comercial (1850), primele vapoare
cu abur (1851), municipalizarea Constantinopolului (1855), edictul de toleranță religioasă (1856), prima rețea
telegrafică (1847-55), primele căi ferate (1856), Banca Otomană Centrală (1856), reforma agricolă (1857),
fondarea Școlii Administrative (1859), fondarea Școlii de Științe Politice și Economice (1859), primele timbre
poștale (1863), codul presei și al jurnalismului (1864), legea naționalității (1869), modernizarea flotei (1875),
Universal Postal Union (1875), promulgarea primei Constituții (1876), primul Parlament bicameral (1876). Cel
mai important proiect din epocă a fost Canalul Suez, construit între anii 1859-1869, prin efortul a un milion și
jumătate de lucrători (în echipe de câte 30 000 de oameni), la un cost total de circa 100 milioane de dolari. Alte
proiecte de anvergură au fost: Palatul Dolmabahce (1843), Palatul Beylerbey (1860), Palatul Yildiz (1880), Feriye
Sarayi, Ciragan Sarayi, Teatrul Francez din Constantinopol, Școala Otomană de la Paris, Universitatea Tehnică
(1883), Universitatea Istambul (1900), calea ferată Istambul Viena (Rumelia Railway 1869), calea ferată Istambul
Paris (Orient Expresul 1890), calea ferată Istambul Bagdad (Anatolia Railway 1888-1940), cele 36 000 de școli
otomane. Apogeul Sultanatului Otoman a este cel mai bine ilustrat în albumul de colecție al Sultanului Abdul
Hamid II (1842-1918), prin cele peste 35 000 de fotografii, ilustrative pentru viața otomană. Epoca Turciei
Moderne a debutat în anul 1908, când, sub presiunea maselor, Sultanul Abdul Hamid a demisionat iar
Parlamentul și-a reluat lucrările. În epoca Parlamentară, senatorii erau numiți de sultan, iar în Camera Deputaților
era câte un reprezentant la fiecare 50 000 de votanți (142 turci, 60 arabi, 25 albanezi, 23 greci, 23 ai altor
minorități etnice). Sultanii Mehmed V Reșad (1909-1918) și Mehmed VI Vahideddin (1918-1922) s-au confrunat
apoi cu o revoluție internă, în paralel cu Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial. Ca urmare a Tratatului
de Pace de la Sevres, la 1 Noiembrie 1922, Sultanatul Otoman a fost abolit, printr-o decizie a noului guvern al
Marii Adunări Naționale a Turciei, condus de mareșalul Mustafa Kemal Ataturk.
Proiectul de modernizare a statului turc a avut la bază cele șase principii pragmatice ale ideologiei Kemaliste:
republicanism, populism, naționalism, secularism, statism și reformism. Acțiuni politice în consecință au fost:
proclamarea Republicii (1923), Ankara noua capitală (1923), abolirea Califatului (1924), noua Constituție (1924),
noua agenție de presă (Andalou 1925), renunțarea la îmbrăcămintea tradițională și la codul pentru îmbrăcăminte
(1925), închiderea așezămintelor religioase (1925), Facultatea de Drept (1925), noul Cod Penal (1926), abolirea
poligamiei (1926), formarea unui Departament Central pentru Statistică (1926), recensământul populației (1927),
adoptarea noului alfabet (1928), Banca Centrală a Turciei (1931), legea cărții de identitate (1934), abolirea
titlurilor nobiliare (1934), emanciparea politică a femeilor (1934), includerea secularismului în Constituție (1937).
Partidul Popular al Femeilor (Kadinlar Halk Firkasi) a luat ființă în anul 1923, condus de scriitoarea Nezihe
Muhittin. Femeile au dobândit drept de vot în anul 1930 și sufragiu universal în anul 1934, pentru ca în anul
următor 18 femei să fie prezente în Parlament. Emanciparea femeilor a continuat apoi prin drepturi egale în ceea
ce privește divorțul, educația, proprietatea și moștenirea. Între anii 1920-1930 femeile au ocupat 10 % din locurile
disponibile în Universități, apoi au ocupat posturi de profesor, inginer sau avocat. Abolirea Califatului nu a
însemnat o renunțare la Islam, ci doar o separare a autorității de stat față de cea religioasă. Retragerea din viața