Petre Dulfuªi gândi-ntru sine: – Azi,
Tot era sã-l scot, de-amiazi,
Ca sã-l duc la „cununie“.
Ia sã-l chemi, acum, sã vie.
ªi-a trimis oºteni, o gloatã,
De la dubã sã i-l scoatã.
El sosi numaidecât,
Cu cãtuºi de fier la gât.
ªi de mâini, ºi de picioare
Tot cu lanþuri sunãtoare.
¤l pãzeau, cu lãnci în mâini,
Cam vreo mie de cãpcâni.
Când voinicul a intrat,
De-al lui chip s-au spãimântat,
Toþi ai curþii – mici ºi mari –
ªi tãtarce ºi tãtari.
Pletele-i cãdeau pe spate,
Pânã la cãlcâie, frate!
Barba lui, a lui mustaþã,
Copereau ºi piept ºi braþã.
Hanu-i zice: – Nu ofta,
C-a sosit ºi ziua ta,
Când eu te voi cununa
Cu frumoasa Carpena!
Pân’ mireasa þi se-mbracã,
Vino, sui pe Negru-oleacã,