Ispr[vile lui P[cal[Popa le ridicã-n mânã: – Hm!... de-ntregi, întregi sunt ele,
Dar de ce-s aºa uºoare?
- Fiindcã... n-au miez, pãrinþele.
- Cum n-au miez?
- ¤n coajã, icea, nu vezi câte-un dop tãiat?
Pe aci... scosei tot miezul! - Vai! Aºa m-ai ascultat?
Blestematule! - Pãi!... altfel, se putea, stãpâne dragã,
Sã mã satur din merinde ºi sã þi-o aduc ºi-ntreagã?
Ce? Te-ai supãrat pe mine?
Popa... mai domol: – Ei aº!
Sã mã supãr eu, se poate? pentr-o pâine, pentr-un caº?
Am glumit cu tine doarã... Iar în gându-i: „Las’! zicea,
Cã þi-o fac eu þie mâine, dacã mi-ai fãcut aºa!“
Apoi ziua urmãtoare mi l-a pus la treierat;
ªi mâncare, toatã ziua, nici sã guste nu i-a dat.
Seara dupã cinã, popa, pe la ºurã se abate:
- Am venit sã-þi vãd isprava. Ai fãcut ceva, argate?
- Cum nu? Uite ici, pãrinte, cât am treierat... Un vraf!
Numai grâu ales, ca-n palmã; n-are firicel de praf. - Da, nimic de zis! muncit-ai de ajuns... Dar la mâncare
Sã te cheme, preoteasa... a uitat azi, mi se pare...
Nu-i aºa?- Ba chiar aºa e!
- Ei, ºi... nu eºti supãrat?
- Ba chiar aºa e!
- Pentru ce sã fiu, stãpâne? Parc-am stat eu nemâncat!
Se putea sã rabd de foame, cu atâta grâu pe mânã?
Grâul ãsta mi-ar ajunge, nu o zi: o sãptãmânã! - Nu-nþeleg ce spui, creºtine! zise popa cu mirare.
Ce-mi vorbeºti de grâu tu mie, când e vorba de mâncare?