Şi a aprins veioza. Urletul ei mi-a amintit din nou cât o
bătusem la cap să meargă la operă... Cu vocea sa ar fi spulberat
timpanele spectatorilor de pe primele trei rânduri de scaune. In
orice caz, între noi stătea puiul de crocodil şi jur că râdea cu
gura până la urechi, drept care Claustrina şi-a transformat o
mână în coadă de urangutan şi s-a atârnat de candelabru. Apoi
a căzut cu candelabrul, s-a produs un scurt-circuit şi am rămas
pe întuneric, aşa că nu ştiu cea mai urmat...
Fiind vorba despre un urlet supraponderal, cum numai
Claustrina este în stare să producă, bineânţeles că locatarii de la
etajele 7, 8 şi 9 au luat poziţii verticale şi au umplut cele trei
paliere. Au început ţipetele femeilor şi urlăturile copiilor
declanşându-se astfel un vacarm care a culminat cu blocarea
liftului supraîncărcat la strigătul cuiva că un avion al NATO în
drum spre Miloşevici a scăpat o bombă în faţa blocului...
- Şi de ce nu a explodat? s-a interesat un tip sobru, în
pijama de mătase naturală şi cu cravată. Pentru că, în mod
normal şi ştiinţific vorbind, a continuat el, la această oră blocul
nostru de treişpe etaje trebuia să fie spulberat... - Păi, nu-i aşa, domnu'... Chestia asta se întâmpla în cazul
unei bombe clasice... Acum e altfel. Eu am fost corespondent
de război în Iugoslavia şi ştiu că este vorba despre o bombă cu
ceas. Aia esplodează numa' când apasă Clinton, a răspuns un
tinerel, redactor şef la cotidianul „Vocea cartierului”, ediţia de
seară.
Văzând dezastrul pe care l-a făcut, Claustrina a mai făcut
un efort şi a leşinat din nou în timp ce mie mi-a venit o idee
genială:
- Oameni buni, am zis, dacă tot ne-am adunat aici – că
ziua ştiţi bine că nu putem – ce-ar fi să alegem un preşedinte de
Asociaţie?