şi inventivitatea nepoţeilor în ceea ce privea distrugerea
bunurilor din apartament.
Ne-a trezit la realitate unchiul Garibaldi spunând:- Hai, Parmeni dragă, să facem şi noi ceva dacă tot am
venit la copiii ăştia...
Aşa da, am gândit noi, se mai schimbă viaţa. Am privit cu
alţi ochi atât nepoţeii cât şi javra dispărută în proporţie de trei
sferturi în oala cu sarmale pusă la răcit lângă frigider. Unchiul
şi mătuşa erau oameni practici: în câteva minute, noi – de fapt,
foştii stăpâni ai casei, pentru că atunci ne aflam sub ocupaţie
străină – ne-am dat seama că nu eram decât nişte amărâţi de
diletanţi în comparaţie cu ei. Ne şi miram cum de putusem trăi
atâţia ani fără să ni se întâmple o mulţime de nenorociri, fără ca
medicii, procuratura şi vreo ordonanţă de urgenţă a guvernului
să ne fi izolat într-o rezervaţie, undeva prin Retezat... Ca atare,
am început să ne bucurăm din tot sufletul că, datorită gravei
neglijenţe a organelor menţionate, mai eram liberi şi teferi,
credeam noi.
- Mare noroc, mare noroc, murmura unchiul Garibaldi din
când în când, mişcând mobilele din loc, scoţând uşile din
balamale şi înfăptuind, de fapt, cea mai mare reformă din
istoria căsniciei noastre, pe lângă care a FePeSe-ului era un...
Nimic nu era bine, inclusiv câte un cui bătut în perete. Nu
ne îndoiam că natura-mamă ne trimisese nişte rude cu statut de
unicat şi de care eram mândri. Muţi! Să fi trecut vreo trei ore?
S-ar putea, deşi e cam mult dacă avem în vedere viteza cu care
se desfăşura dezastrul. Oricum, într-un timp record, nimic nu
mai era la locul său.
- Trăiţi la oraş şi v-aţi aranjat apartamentul ca o cocioabă
de la ţară, ne-a reproşat mătuşa. - Păi, dacă am fost tot singuri, am încercat noi să mai
salvăm câte ceva din onoare. Am crezut că nu are rost să...