primului glonte și a declarat că țara care suferă invazia inamicului este țară agresoare. Astfel,
Israelul a invadat Egiptul și Egiptul a fost declarat agresor.
În Anglia, în Camera Comunelor, socialiștii cereau cu furie să se livreze arme Israelului și “să i
se dea garanții”, iar mass-media îl împroșcau pe Eden cu venin pentru că n-o face destul de
repede. Atacul sionist din Camera Comunelor era așa de deșănțat, încât coborâse la un nivel de
șatră țigănească și zbieretele și urletele îl împiedicau pe primul ministru să vorbească. În
America, în timp ce armamentul cumpărat de americani călătorea spre Israel, Eisenhower
deplângea faptul că “Israelul, cu 1,7 milioane de locuitori, nu poate ține piept celor 40 de
milioane de arabi”.
În Anglia, până și presa propriului său partid, care deplângea felul scandalos în care era insultat
primul ministru în Camera Comunelor, spunea că “e de necontestat că trebuie să se livreze arme
Israelului” (de câte ori lipsesc argumentele, apare formula ‘de necontestat’). Cel mai mare ziar de
stânga englez, The New Statesman, cerea dezarmarea Marii Britanii în scopul menținerii păcii (la
10 martie) apoi înarmarea în exclusivitate a Israelului, pentru care trebuie să lupte și trupele
britanice (17 martie). Conducătorul socialist, Gaitskell, era sigur că publicul britanic va fi de
partea lui, spunea ziarul, dacă el va porni război în apărarea Israelului. Eden încerca să pară mai
puțin doritor de a înarma Israelul și de a trimite trupe britanice să lupte pentru scopurile
Israelului, dar atunci a făcut ceva ce i se pare autorului nejustificat, și anume a dat un avertisment
Egiptului. Sub presiunea Statelor Unite, Anglia s-a retras din Canalul de Suez (presiunea este
recunoscută în The New York Times, 21 octombrie 1956), deși nu exista niciun motiv s-o facă;
dar la acea dată Ibrahim Izzat, ziarist egiptean, a avut o întrevedere cordială cu primul ministru,
ministrul de externe și ministrul muncii ai Israelului, care i-au spus că “Egiptul și Israelul au
scopul comun de-a se opune influenței britanice în Orientul Mijlociu” (Ros el Youssef, mai 1956;
The New York Times, 20 mai 1956).
Retragerea Marii Britanii din Canalul de Suez trebuia să fie urmată de construirea unui baraj la
Assuan de 900 de milioane de dolari, finanțat de Anglia, America și Banca Mondială. În iunie
1956 trupele britanice au plecat din Suez. La 6 iulie 1956 Departamentul de Stat al Statelor Unite
a spus că barajul de la Assuan “este în vigoare”. După câteva zile, ambasadorul egiptean de la
Washington a cerut ajutorul Occidentului pentru baraj. La 19 iulie ambasadorul egiptean s-a dus
la biroul Secretarului de Stat Dulles, pentru ca acesta să accepte ajutorul pentru baraj. I s-a spus
că Departamentul de Stat s-a răzgândit. În timp ce ambasadorul egiptean se îndrepta spre biroul
lui Dulles, Departamentul de Stat informa presa – nu pe ambasador – că nu se mai acordă
ajutorul pentru baraj nici din partea Angliei. Nu s-au indicat alte motive decât “consultări între
guvernul englez și cel american”.
Deci aceleași voci care au spus că Marea Britanie trebuie să intre în grațiile egiptenilor cedându-
le canalul de Suez dictau acum că egiptenii trebuie insultați, batjocoriți și exasperați. Asemenea
insulte josnice aduse ambasadorului unui stat și o astfel de purtare execrabilă din partea unui
guvern din lumea civilizată occidentală n-au existat în Europa sau America decât de când
guvernele acelei lumi au devenit sclave sionismului. Comentând modul în care-a fost batjocorit
Egiptul cu oferta barajului de la Assuan, The New York Times spune discret că “unii congresmeni
s-au temut de dezaprobarea sionistă” dacă ar fi făcut altfel. Doar era an electoral.
Atunci, Nasser a naționalizat canalul de Suez și ziarele Occidentului au început să vocifereze
despre război ca pe vremea “procesului doctorilor evrei”, înainte de moartea lui Stalin.
Președintele Egiptului era acum ponegrit mai rău ca Hitler. Autorul, adânc intrat în viața politică
din tinerețe, spune că de câte ori începe un concert de propagandă virulentă împotriva cuiva, a
fost deja stabilită data la care forțele armate vor da lovitura împotriva lui. Naser era deja etichetat
drept agresor într-un război care nici nu începuse. În martie, Ben-Gurion zicea la Tel Aviv că
trebuie urgentate livrările armelor către Israel, fiindcă “începe atacul egiptean în lunile ce vin”.
La 13 aprilie, Winston Churchill, care se retrăsese din politică de-un an, a ieșit din cutie ca să