Autorul crede că în acel moment, scopului instaurării guvernului mondial era util să producă
disensiune între guvernul american și cel al Marii Britanii. De aici, atitudinea anti-britanică a lui
Marshall, al doilea om în grupul Roosevelt - Marshall - Eisenhower, și de aici dorința lui
Roosevelt de a defavoriza Marea Britanie, cum o arată documentele conferinței de la Yalta, unde
Roosevelt i-a cerut lui Stalin în secret, “să nu știe Primul Ministru Churchill”, să
internaționalizeze colonia britanică Hong Kong și să excludă Anglia din discuțiile despre Coreea
(The New York Times, 17 martie, 1955) dar Stalin l-a refuzat. În fond Eisenhower fusese cel care
ordonase trupelor aliaților să cedeze jumătate din Europa trupelor sovietice. Și Eisenhower
fusese ales de internaționaliști să fie președinte, ca să ducă o politică “internaționalistă”.
Eisenhower însă s-a întrecut pe sine însuși, căci era de așteptat să se alieze cu Moscova
împotriva Angliei în acest caz, dar nimeni nu se aștepta să arate atâta grosolănie, cerând
retragerea necondiționată a trupelor britanice, ignorând pe ambasadorul englez la Washington în
mod insultător și arborând în emisiuni televizate o atitudine de dezgust față de agresiunea
britanică împotriva Egiptului – după ce înarmase Israelul și făcuse presiuni asupra Marii Britanii
să se alieze cu Statele Unite în a insulta Egiptul timp de luni de zile înainte de agresiune.
În timp ce președintele Statelor Unite își etala indignarea la televizor, ungurii erau în continuare
masacrați de trupe sovietice, dar pentru acel măcel, președintele Eisenhower n-a mai fost
indignat, rostind doar cuvinte vagi, fără niciun gest. A spus: “Mi-e milă de ei din toată inima”.
Căci toată cariera lui Eisenhower poartă pecetea simpatiilor lui pro-bolșevice, care l-au făcut să
renunțe la repudierea acordului de la Ialta, după ce a fost ales în 1952, și să ordone trupelor
aliaților să facă loc avansului sovietic în Europa în 1945.
În 1956, lumea nu era încă pregătită să se supună guvernului mondial. În acel an încă a fost
posibil să se condamne atât agresiunea împotriva Egiptului, cât și masacrul condus de sovietici în
Ungaria. Dar în afară de discuții contradictorii pe aceste teme, la ONU nu s-a făcut absolut nimic
și ungurii au fost în continuare măcelăriți, sovieticii au rămas în Ungaria și Statele Unite n-au
spus nimic. În cazul Egiptului, s-a obținut ceva numai datorită atitudinii anti-britanice a Uniunii
Sovietice, în această privință, de conivență cu Statele Unite. Autorul vede ca principală cauză a
răului controlul pe care-l exercită forțele internaționaliste asupra mașinii de vot americane, ale
căror scopuri sunt uneori necunoscute marionetelor lor, căci Marea Britanie a invadat Egiptul în
speranța că va fi astfel pe placul stăpânilor sioniști care-l numesc pe președintele Statelor Unite
și conving masele să creadă că l-au ales. Dar de data aceasta, marioneta sionismului,
Eisenhower, a dansat pe melodia bolșevismului pe care-o cânta Bulganin, și a adoptat un ton de
indignare morală la ticăloșia marionetelor britanice ale sionismului, care-au atacat Egiptul. Și-așa
s-a trezit Anglia amenințată de Uniunea Sovietică, insultată de Statele Unite și fără petrol, care
nu-i mai era furnizat de statele arabe și nici de Statele Unite, care-i cereau retragerea
necondiționată.
Cu toată durerea unui adevărat patriot care-și iubește țara, autorul recunoaște că Marea Britanie a
recoltat rodul propriilor ei acțiuni. Marea Britanie și Franța au început retragerea necondiționată
- dar ISRAELUL NU. Forțele unor “armate internaționale” încropite la repezeală au început să
piardă vremea pe lângă canalul de Suez, întrebându-se ce-au de făcut acolo. Președintele Nasser
a refuzat să cedeze Israelului părți din teritoriul Egiptului și Israelul a început să-l acuze de
“antisemitism”, pentru că-și apăra cetățenii de masacru. Trei săptămâni după atacul împotriva
Egiptului, Hrușciov, îmbătându-se la o recepție la ambasada poloneză, și-a bătut joc de
ambasadorul britanic și de cel francez, zicându-le: “Voi ziceți că noi vrem război și uite ce bine
vă șade în situația idioată în care v-ați băgat... sigur că ne-ați dat o lecție în Egipt”.
The New York Times trăgea concluzia la 25 noiembrie: “Marea Britanie și Franța au intrat în joc
și par să piardă dezastruos... Israelul a ieșit cu câștiguri”. Două săptămâni mai târziu, același ziar
a numit Marea Britanie “o putere de mâna a doua”. Michael Hazani a declarat în parlamentul
israelian că “nereușita Franței și a Marii Britanii în scopul lor cu privire la canalul de Suez e un