de...nimic. Asta, dacă gândești în Ere. Da, nu-mi mai amintesc ce observam, dacă era
ceva concret, dar o făceam.
Îmi amintesc de un tramvai în care eram singurul pasager , la 11 p.m. şi de un poliţist
care s-a oferit să mă ducă acasă. La care vatmanul :
- Nu e nevoie, s-au convins şi alţi colegi de-ai dumneavoastră. Ştie exact unde să
coboare şi îi poţi vorbi ca unui om mare.
Pe atunci nu era periculos să umbli noaptea pe străzi, decât dacă nu vedeai bine.
Şi dacă te aşteptau nişte părinţi nervoşi.
Mai târziu, la 20 de ani...îmi amintesc uimirea de pe faţa unui vârstnic :- Măi băiete, tu vorbeşti ca un om bătrân , cu multă experienţă de viaţă.
Oricum, pe la 8 ani am renunţat la hoinăreală, fiindcă m-am însurat. Cu lectura,
care e o fată foarte cuminte şi ascultătoare. N-o să găsiţi alta ca ea nici în Tibet.
Până la 10 ani citisem aproape toate cărţile de la secţia copii a bibliotecii Astra,
iar până la 14 ani, pe cele mai importante de la adulţi. La 15 ani am înlocuit studiul cu
acţiunea, care în România comunistă era interzisă, de orice fel ar fi fost ea. Am
înţeles de ce m-am născut aici...ceea ce în alte părţi se obţine uşor, aici se obţine prin
lupte crâncene. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi în continuare. E diferenţa dintre a
urmări un film de război din confortul locuinţei şi a participa la unul, în plin foc
inamic. Cine nu trăieşte aici va crede că exagerez, mult, mai ales că România pare o
ţară modernă. Dar, mai ales în comunism, situaţia era o adevărată Imo Jima, puteai
să te formezi ca cel mai puternic soldat din lume, doar fiindcă mergeai să-ţi cumperi
pâine. În plină pace şi prosperitate mondială, noi aveam cartelă pentru pâine, ce să
zic mai mult...Sărăcia, lipsurile, înrăiseră lumea la maxim şi orice era un pericol. Pe de
altă parte, era o societate care funcţiona şi în care puteai chiar să ai nişte satisfacţii,
fie ele şi primitive.
Un loc ideal pentru Formare.Dacă, în 1964, m-aş fi născut în Vietnam sau în America, dădeam de extreme. Aici,
aceste extreme au o cale de mijloc, pentru a cuprinde Tot. În Europa, în vestul ei, aş
fi găsit oameni cu adevărat ticăloşi sau proşti destul de rar, aici însă, în comunism,
ticăloşii şi proştii perfecţi, fără măcar vreo mică urmă de elevare, erau la tot pasul,
adevărate manuale despre mizeria umană. În fiecare zi comiteau o nerozie sau vreo
ticăloșie pe care tu nu ți-o puteai imagina, nu puteai bănui că există. Și erau cu zecile,
în jurul meu, mă înconjurau fără pauze, în permanență.
Spuneam ceva despre acţiune...la 14 ani eram deja vedetă, baterist într-o
formaţie de pop- rock, iar colegii mei erau copiii unor oameni importanţi. Ai mei erau
muncitori, fie şi mai de soi, aşa că nu eram chiar sărac...dar oricum, departe de
posibilităţile materiale ale celorlalţi membri ai trupei. Alţi copii bogaţi se chinuiau ani
de zile să ajungă în anturajul lor şi majoritatea nu erau acceptaţi, pe când eu eram
deja acolo. Asta a însemnat nu numai că am putut să mă mişc în toate nivelurile