Despărțindu-se cu greu de plaiurile copilăriei, la stăruințele mamei sale, Creangă a urmat
cursurile seminarului de la Iași, unde a dovedit încă o dată, că nu îi place cartea. ”Ca țăran, el nu
avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea erudită. Judecata lui era simplistă, aspecifică
omului de la țară: dacă ai priceput ceva cu mijloace puține, e de prisos să-ți pierzi vremea cu
cărțile”^13 confirmă acest lucru George Călinescu în ampla sa lucrare Viața și opera lui Ion
Creangă. Seriozitatea și interesul tânarului Creangă pentru ceva erau făcute cu un motiv bine
întemeiat, valoarea fiind o caracteristică bine impregnată în AND-ul scriitorului.
Devenit diacon, Creangă a urmat cursurile la Școala (preparandală) normală ”Vasile Lupu”
de la Trei Ierarhi din Iași, unde Titu Maiorescu preda principiile de instrucție pedagogică. Niciunul
dintre marii clasici ai literaturii române n-a avut norocul, ca Ion Creangă, să stea pe băncile unei
școli față în față cu profesorul Titu Maiorescu. Situație interesantă dar nu și neobișnuită pentru acea
vreme, elevul Creangă având în 1864, când s-a întâlnit cu Titu Maiorescu, 25 de ani iar profesorul
era cu un an mai mic. La 1 ianuarie 1864, diaconul Ion Creangă se număra între cei 22 de elevi ca
elevi ai cursului inferior de Seminar. Dacă am aduna laolaltă anii petrecuți la școală în diferite
locuri, până la venirea în Iași nu am avea o cifră mai mare de șapte. În cele șapte clase Nică a
învățat scrisul, cititul, noțiuni elementare de gramatică, istorie, aritmetică și geometrie. Abia
seminarul de la Socola a produs saltul la o treaptă superioară, căci pe lângă studiul materiilor legate
strict de cariera preoțească, a beneficiat și de studiul unor materii laice ca: limbile vechi, retorica,
filosofia, istoria universală, în toți anii de studiu obținând calificativele ”bun”, ”foarte bun”și
”eminent”. Din perioada când a fost seminarist datează și încercările sale de a-și forma o bibliotecă
personală în care se regăseau cărți care deja nu mai reflectau preocupări strict seminariale:
Gramatica latină de Dimitrie Stoica, Abecedaire francais pour la la jeunesse roumaine par
Demetre Pop, Gramatica nouă franceză pentru învățătura tinerimii moldo-române după Noel și
Chapra, la care se adaugă lucrări precum: Poezii de Iancu Văcărescu, Poezii populare culese de
Vasile Alecsandri, Ritorica română de Dimitrie Gusti. Aceste lucrări reflectau dorința de a studia,
curiozitatea cunoașterii intelectuale apărută la fiul de țăran din Humulești desprins din mediul său.
Manualul de metodică și pedagogie pentru profesorii școalelor primare din 1860 al lui Anton
Velini, primul director al Școlii preparandale din Iași care poartă semnătura lui Ion Creangă din
1862 a fost considerat ca o dovadă a interesului diaconului pentru problemele de pedagogie.
Titu Maiorescu a jucat un rol important în pregătirea dascălului Ion Creangă, cu toate că la
început preparandul nu a înțeles prea bine învățăturile, Maiorescu l-a recomandat, în 1864, ca un
elev eminent ce a devenit de-a lungul anilor de studii, pentru postul de suplinitor la școala din curtea
bisericii Trei Ierarhi și începând cu 9 mai 1864 semnează condica de prezența a învățătorilor de la
această școală. Prin decretul domnesc semnat în 1 noiembrie 1964 de către domnitorul Alexandru
Ioan Cuza, Creangă este numit provizoriu institutor.
După ce absolvă Școala Preparandală, Creangă devine institutor cu drepturi depline.
Funcționează la școala primară ”Trei Ierarhi” din 1864 până în 1870 când face schimb de școală cu
diaconul Gheorghe Ienachescu, fostul său coleg, acesta fiind învățător la școala de pe strada
Catargiu. Acest schimb îi aducea două avantaje: locuința la Golia și autoritatea deplină pe școala
lui, aici având posibilitatea să-și manifeste liber inițiativa didactică și pedagogică, unde avea un
regim oarecum independent.
Activitatea prin care Creangă a fost cunoscut și apreciat în timpul vieții a fost cea de
învățător. În acele vremuri învățământul din România nu era într-o situatie tocmai bună din cauza
pregătirii deficitare a cadrelor didactice. Pregătirea precară a cadrelor didactice din acele vremuri a
fost aspru criticată de Titu Maiorescu, Mihai Eminescu precum și de alți oameni de cultură din
acele timpuri. Pedagog desăvârșit, activitatea lui Ion Creangă nu s-a rezumat doar la parcurgerea
(^13) George Călinescu , Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Litera Internațional, București-
Chișinău, 1998, p.