Gruie-al lui Novac- Gruio, dragul meu! p-aici,
N-ai dat ochi ºi cu Dârvici? - Hei, ba cum nu, scumpe tatã?
Olio! sabia cea latã,
Când ai ºti cum ºi-o-nvârtea
Tot pe lângã fruntea mea!
Dar deodatã, jos grãmadã
¤l culcai cu-aceastã spadã.
- Na! strigatu-i-am, lovindu-l.
Câine! þi-a venit azi rândul!...
Sora ce-mi luaºi hoþeºte,
Voica, unde-i? Mai trãieºte?
El de sabie strãpuns,
Dându-ºi sufletu,-a rãspuns:
- Sora-þi nu mi-a fost soþie,
Dunãrea mi-e mãrturie!
Când la Dunãre-am sosit,
Voica-n valuri a sãrit:
„Decât roabã cu ruºine
Turcilor pãgâni, mai bine
¤n adâncu-acestui râu,
Hrana peºtilor sã fiu!“
Astfel zise, când sãri
ªi sub valuri ea pieri...
Gruia ºi Novac oftarã,
Din ochi lacrãmi le picarã.