Gruie-al lui Novac¤n grãdin-apoi se duc.
ªi pe Gruia turcii-l duc
La un tei cu frunza latã
ªi cu umbra rãsfiratã.
L-au legat de teiul gros,
De la umeri pânã jos,
C-o frânghie de mãtasã,
Ca ºi mâna lui de groasã.
- Haide, Gruio! a grãit
¤mpãratul la sfârºit.
Haide, rupe-acum frânghia,
Ca sã-þi vãd ºi eu tãria!
Iar în gândul lui gândea:
„Rupe-o, numai de-i putea!
Dar e groasã... nu mã tem...
Capul noi azi þi-l tãiem!“
Gruia stã un pic, zâmbeºte.
Pe sub gene lung priveºte
La-mpãrat ºi la curteni,
Ce clipeau din ochi, vicleni.
Iar când încordã trup, braþã,
Rupse funia, ca pe-o aþã...
ªi – din rãdãcinã scos –
A trântit ºi teiul jos.
Se-ndrepteaz-apoi de spate:
- Ei, nãlþatule-mpãrate!