„Enciclopedia iudaică” spune că “tribul lui Iuda și-a reîmprospătat în permanență forțele,
absorbind străini din exterior”, astfel că orice descendență din sânge pur a tribului lui Iuda a
dispărut cu secole înainte de Hristos. Totuși, legea urii de rasă a rămas tot timpul în vigoare,
astfel încât, deși nu mai aveau picătura de sânge iudaic în vine, iudaicii erau strict separați de
restul omenirii. Dar cazul poporului idumeean este o problemă grea pentru sioniștii fervenți, căci
nu e posibil nicicum să fie considerați iudaici pur sânge, ei descinzând din Esau/Edom, fratele lui
Iacob, numit Israel (Facerea). Deci la origine, tradiția recunoștea înrudirea dintre israeliți și
edomiți. Chiar Iehova zice către Moise în Deuteronomul: “Când vei trece pe la frații tăi, copiii
lui Edom, nu te lega de ei, căci pământul lor n-o să ți-l dau ție”. Dar după 200 de ani, când s-a
scris cartea Numerii, Ezra, Nehemia și armata persană impuseseră deja iudaismul urii de rasă și
edomiții (idumeenii) erau de-acum “ceilalți”, ca și arabii din Palestina de azi. În Numerii, spre
deosebire de Deuteronomul, Iehova nu-i mai spune lui Moise despre “frații tăi, edomiții”, ci îi
promite c-o să-i masacreze și pe aceștia, ca pe toți ceilalți ( la fel cu moabiții, care fuseseră frați
în Deuteronomul, ca apoi să fie și ei destinați masacrului în Numerii).
Deja pe la 400 î.Hr., cei din Idumeea și toate celelalte populații se temeau de iudaici și pe bună
dreptate: Ion Hyrcanus, rege și mare preot iudaic din dinastia Hasmoneilor, a năvălit asupra
idumeenilor și i-a obligat să se circumcidă și să se supună legii mozaice. Dar, convertindu-i cu
forța, i-a lăsat în viață, mare păcat la care Hyrcanus a fost împins de secta saducheilor, o sectă
mai blândă, care era pentru convertire cu forța, în timp ce fariseii reprezentau vechiul regim
despotic al leviților, care cerea masacrul general și genocidul total. De aceea, 150 de ani mai
târziu, fariseii au considerat că distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. a fost pedeapsa pentru
că Ion Hyrcanus nu i-a masacrat pe toți cei din Idumeea, așa cum cerea “legea”.
Dintre idumeeni s-a ridicat Antipater, pe care Cezar l-a făcut procurator al Iudeii, după ce s-a
stins dinastia Hasmoneilor, în ciuda fariseilor, care-i ceruseră lui Pompei să restaureze vechea
dictatură levitică sacerdotală. Fiul lui Antipater a fost făcut rege al Iudeii de către Marcus
Antonius. Confuzia și disensiunile erau așa de mari, încât romanii au preluat frâiele Iudeii și au
guvernat-o direct. Deși fariseii erau de vină, căci ei au fost cei care l-au chemat pe Pompei, ei au
dat vina pe “sclavul idumeean Irod”. Dacă Ion Hyrcanus ar fi “ascultat legea” și i-ar fi masacrat
pe toți idumeenii acum 150 de ani, ziceau ei, căderea Iudeii nu s-ar fi întâmplat. Așa, zice și dr.
Joseph Kastein după 2000 de ani, cu aceeași înverșunată sete de sânge și amărăciune.
Un alt sionist din secolul 20, scriind pe timpul lui Hitler, zice că dacă Ion Hyrcanus i-ar fi
masacrat pe toți idumeenii, hitlerismul n-ar fi existat. Dar, în mod paradoxal, nenorocirea Iudeii
și distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. a dus la triumful fariseilor.
Capitolul 9: Ascensiunea fariseilorCel mai numeros partid politic în mica provincie romană Iudeea era al fariseilor, care conținea
secta dominantă, clerul levitic. Fariseii au preluat stindardul ideii levitice sub cea mai fanatică
formă, așa cum și-a găsit expresia în Ezechiel, Ezra și Nehemia. „Enciclopedia iudaică” spune că
“au depus jurământ să păstreze cea mai strictă puritate levitică”. Parte din cler s-a revoltat la
continua rescriere a “legii” după bunul plac și interesul politic de moment, inițiată de școala
scribilor lui Ezechiel și Ezra, zicând că legea nu mai trebuie schimbată. La aceasta, fariseii au
răspuns că ei sunt păstrătorii “legii” și ce zic ei e lege, fiindcă ei au tradiția secretă orală, dată de
Iehova lui Moise, care nu s-a scris niciodată. De aici, respectul mistic pentru “înțelepții Sionului”
și frica de ei, de care nu scapă niciun evreu.
Totuși au existat și alte opinii și un astfel de partid moderat erau saducheii, care nu vroiau
conflict cu puterea imperială romană. Aceste două partide erau la poli opuși și așa au rămas
evreii moderați și cei habotnici până în ziua de azi. Dar atunci, ca și de atunci încoace, partidul
moderat a pierdut și fanaticii habotnici au câștigat, iar masele s-au aliniat cu aceștia din urmă. La
fel în acest secol, când comunitățile evreiești din Germania, Anglia și America s-au opus
extremismului sionist (ca și saducheii), acest extremism sionist din Rusia (ca și fariseii) a reușit