“tancuri americane cu soldați israelieni pe ele”, și nimic altceva. Armata israeliană a fost
înzestrată dintru început cu armament sovietic și totuși mass-media n-a obiectat niciodată că
Israelul ar fi controlat de comunismul internațional și nici Eisenhower n-a dorit vreodată să
stăvilească agresiunea israeliană.
Imediat ce Eisenhower a făcut această declarație în Congres, a fost ridicat în slavi la sinagogile
din New York și acțiunile israeliene au crescut, probabil datorită faptului că Eisenhower ceruse
Congresului permisiunea să atace “la cererea oricărei națiuni sau grup de națiuni”. Cum Egiptul
fusese declarat agresorul în invazia din octombrie 1956 pe care-o suferise din partea Israelului,
Franței și Angliei, e greu de interpretat cererea lui Eisenhower de a duce război după dorință.
Dacă Eisenhower ar fi spus adevărul, trupele americane ar fi trebuit să respingă Israelul,
adevăratul agresor, la cererea Egiptului. Dar în istoria din acest secol, Statele Unite n-au făcut
niciodată nimic decât la porunca Israelului și în folosul sionismului.
EPILOG
Cartea asta e tristă, pentru că subiectul ei e sumbru. Autorul a scris-o din inimă, din inima
îndurerată a unui contemporan, participant și martor redus la tăcere, ziarist căruia i s-a interzis
să-și practice meseria de a scrie adevărul fără părtinire, fără teamă și fără a sluji alte interese
decât cele ale popoarelor. Autorul a trăit în nucleul evenimentelor acestui secol, a văzut și înțeles
mai mult decât alții și s-a convins că pervertirea secretă a vieții națiunilor occidentale n-a fost
întotdeauna rodul întâmplării, ci rezultatul unei acțiuni susținute, planificate și organizate. Cartea
aceasta este un protest împotriva siluirii adevărului. Căci cum să reconstituie istoricii istoria dacă
documentele au fost distruse, faptele sunt descrise în mod fals și distorsionat, lucruri care n-au
existat sunt declarate reale, lucruri care au avut loc sunt declarate inexistente și toată activitatea
mass-mediei este una de pervertire, ascundere și falsificare a istoriei contemporane?
Autorul dezvăluie în ultimele pagini ale cărții o emoționantă încredere în dreptatea divină,
împotriva căreia nu se revoltă, ci se pleacă cu speranța că aceste tribulații și distrugeri nu vor
duce la izbânda răului, ci la triumful binelui în cele din urmă, prin renașterea sufletului
creștinătății, căci, spune el, “Dumnezeu are puterea să facă chiar mai mult”.
Macaulay spune că “în scrierea istoriei nu supraviețuiește decât interpretarea faptelor așa cum o
cer diverse doctrine, iar faptele care nu convin sau contrazic doctrina sunt ignorate sau uitate”.
Autorul s-a străduit să nu uite și să nu ignore nimic, ci să arate faptele cu exactitate, căci faptele
reale nu sunt niciodată cunoscute de mase, cărora li se bagă în cap doar diverse “interpretări” ce
convin politicienilor.
O superstiție barbară născută în antichitatea îndepărtată și menținută sub forma agresiv militantă
de către o sectă preoțească semi-secretă s-a reîntors în lumea contemporană ca să ne chinuie sub
forma unei mișcări politice sprijinită de o enormă bogăție și putere politică, în toate capitalele
națiunilor civilizate. Atacând civilizația noastră din două direcții, de dedesubt, sub formă de
revoluție bolșevică, și de deasupra, prin coruperea guvernelor și a conducătorilor, această
mișcare s-a apropiat de ținta ei, văzându-și îndeplinită ambiția fantastică de a stăpâni și domni
asupra tuturor oamenilor din lume, folosind aceste două instrumente de atac ca să ațâțe națiunile
în războaie distrugătoare.
Autorul nu se simte chemat să definească binele și răul, ci poate doar să arate că tot timpul cât a
cercetat, studiat și scris lucrurile prezentate aici a simțit că trăiește în prezența răului. Forțele care
propulsează secolul 20 sunt izvorâte dintr-o superstiție sălbatică, născută din judecata unuia ca
Ezechiel din Vechiul Testament/Thora, care a trăit în vremuri barbare și a avut gânduri și
sentimente barbare și sângeroase. Ca mintea lui Ezechiel este mintea locuitorilor din insulele
îndepărtate ale Pacificului, numite Gilbert, care până în 1892, când au devenit colonie britanică,
au trăit în triburi preistorice, departe de orice civilizație umană. Iată ce scrie Sir Arthur Grimble,
care le-a administrat la începutul acestui secol: „Înainte de venirea britanicilor, membrii