Ispr[vile lui P[cal[O clipitã, nesuflând,
ªi cuprins de-al morþii gând.
„Aoleu!“ îºi zise-n sine,
„Voi scãpa ºi azi cu bine?
Sau mi-e scris aci sã pier?
Haide!... ce-o vrea Ãl din cer!“
ªi-a trecut, cu Negru-al lui,
Chiar prin faþa ºarpelui.
Darã ºarpele-adormit
Stete, nici nu s-a clintit.
Stã ºi Gruia, mai socoate,
Apoi sabia ºi-o scoate.
O-nvârteºte, dã cu foc,
Nu l-a vãtãmat deloc!
Doar i-a rupt, lovindu-l tare,
Solzi vreo trei de pe spinare.
Iazma tresãri ca-n vis,
Ochii însã n-a deschis!
Gruia-nalþã-atunci spre cer
Buzduganul sãu de fier;
ªi pe ºarpe, ne’ndurat,
Drept în frunte l-a tocat.
ªarpele se pomeneºte,
Sare iute, se lungeºte,
ªi pe Gruia când îl vede,
Dupã dânsul se repede.