Ispr[vile lui P[cal[Nainta mereu târâº,
Prin al codrului desiº.
Gruie-atunci, din buzunar,
Scoase iascã ºi amnar,
Cremene-o bucatã scoase,
Scãpãrã scântei lucioase.
ªi dãdu pãdurii foc...
Codrul vechi s-a-ncins pe loc.
ªarpele prin foc trecea,
ªi venea mereu, venea...
Dar de focul înteþit
Ochii negri i-au plesnit.
El în loc atunci se-opri:
- Ia stai, Gruio, nu fugi!
Hai, omoarã-mã, fã bine;
Nu mai vãd, sãrman de mine!
Rãu ai face, neiertat,
Sã mã laºi... întunecat!
Gruia, auzind, veni...
ªarpele, când îl simþi,
A deschis într-o clipitã
Fãlcile, ca sã-l înghitã.
Dar voinicul nu-i dã pas.
Iute sabia ºi-a tras;
O ridicã ºi loveºte,
ªarpele se cumpãneºte.